Acum câteva zile a nins în toţi dracii; străzile urbei noastre au devenit ireal de albe, copiii îşi cărau părinţii la hămăleală (să-i tragă cu săniile), oamenii de zăpadă închişi în placenta de gheaţă se pregăteau să iasă în lumina curţilor; ce mai, iarna aceasta îşi pregătea Marea Sărbătoare Imaculată. A vrut, căci totul s-a dus naibii, din cauza unei neghioabe de temperaturi ridicate la rangul de calorifer cosmic. Acum totul e dus de râpă: albul a devenit negru deschis, zăpada a devenit o zoaie de consistenţa răciturilor de porc încălzite, iar bucuria copiilor s-a transformat într-un rictus din tablourile lui Goya. Deşi sunt cam în vârstă, (sunt ve­rişor primar cu Munţii Dobrogei) m-am bucurat şi mă bucur orizontal (cad pe spate) de bucuria zăpezii; încât îmi vine să hărţuiesc inşii care umblă cu umbrela des­chisă pe sub planarea îngerească a fulgilor de nea.

„Te-ai însurat, deşi ai spus că n-o vei face. De ce?“, îşi întreabă un tânăr amicul din copilărie. „Pentru că nu-mi plăcea mâncarea la cantină!“ „Şi acum?“ insistă primul.„ Acum îmi place…“ cade răspunsul ca un cnut.

Nu ştiu din ce motive s-a vehiculat ideea că mâncarea la cantină ar fi anostă, ternă şi obligatoriu fadă, fiind ocolită de unii cu pretenţii subţiri. După Revoluţie cantinele muncitoreşti au căzut cu un ceas înainte de căderea fabricilor. Astfel că în tot amărâtul ăsta de Arad a rămas doar o cantină (celelalte sunt pensiuni, fast-fooduri sau te miri ce). Ea este destinată celor nevoiaşi, celor care nu-şi pot găti acasă, şi celor ce doresc să îşi consume foamea la un preţ absolut civilizat. Această cantină este denumită de către condu­cerea oraşului Cantina Municipală; de către politicieni Cantina de Ajutor Social; de către sociologi Cantina Săracilor iar de către mine Cantina Imperială Arad. Cum de ce? Pentru că această cantină este cu totul altceva decât era cândva o cantină. Am