Cred că în acest moment nimeni nu mai poate ignora faptul că în România, de mai mulţi ani - şi nu doar de ieri, de alaltăieri - se poartă un război instituţional civil, ca să zic aşa, pentru accesul la resursele puterii şi gospodărirea acestora în beneficiul propriei clici. El a început, în forme dure, în vremea mandatului lui Emil Constantinescu, când venirea opoziţiei la putere a asmuţit împotriva Convenţiei şi a guvernelor ei tot ce se putea asmuţi: de la influenţa lui Hrebenciuc şi Cozmâncă asupra organelor de conducere din teritoriu până la mineriada de la Costeşti, adevărat „marş asupra Romei" întreprins de liderii minerilor manipulaţi politic, cu complicităţi parlamentare ştiute sau intuite, prin anihilarea forţei legale a Ministerului de Interne al dlui Dejeu.

Noua guvernare iliesciană, din 2000 până în 2004, când marele vizir a fost arestatul de astăzi Adrian Năstase, a arătat, pe de o parte, că vechiul mod de a supune ţara, coercitiv şi stalinist, nu mai poate continua - se cam epuizase şi masa de manevră, datorită căderii vechiului sistem economic -, trebuind continuat pe calea integrării în lumea occidentală, iar pe de alta, că vechea concordie politică se cam spărsese. Rupt din marele şi coloratul bloc al FSN, PD-ul lui Roman îşi schimbase liderul, propulsând în fruntea lui pe un anume Traian Băsescu, iar acesta a optat, după o vreme, pentru integrarea partidului propriu în mişcarea populară europeană, rupându‑se de social-democraţia originară. Era nu numai un semn că vechii social-democraţi mai europenişti şi mai reformişti se chiverniseseră bine, având acum de apărat afaceri prospere şi nemaigăsind resurse interioare pentru a se clama de stânga, ci şi că adversităţile faţă de vechii companioni din vremea gloriosului cuplu Iliescu-Roman erau mai importante decât istoria comună.

O dată cu sosirea lui Băsescu în fruntea statului s-au auzit