Întrebare necesară atunci când pe teren au rămas doi morţi şi supravieţuitorii declară că nu i-a salvat nimeni, ci s-au salvat singuri. Întrebare care se pune acum pentru prima oară în România, dar intrată în manualele de şcoală în alte părţi ale lumii, ţări care au tradiţional numeroase comunităţi de expaţi care lucrează temorar s-au stabilit, uneori de generaţii, în locaţii devenite acum "zone de risc ridicat" aşa cum este Algeria.

Informaţia esenţială este că, din păcate, orice acţiune de expatriere a resortisanţilor naţionali trebuie să se bazeze doar pe protocoale naţionale de intervenţie, supuse legislaţiilor naţionale din fiecare ţară, dat fiind faptul că nu există o legislaţie internaţională specifică permiţând definirea regulilor de intervenţie.

Cu atât mai mult, nu există protocoale internaţionale care să legifereze termenii unei intervenţii pentru eliberarea ostaticilor victime ale unei operaţiuni teroriste. Foarte dificilă şi delicată situaţie deoarece, de regulă extrem de suspicioase la orice ar semăna cu o intervenţie străină, autorităţile statului unde s-a petrecut atacul terorist soldat cu luare de ostatici încearcă să întâzie la maximum sosirea unor trupe străine, pe de-o parte minimizând pe cât se poate nivelul de primejdie existent şi, pe de altă parte, dând asigurări că situaţia va putea fi controlată şi rezolvată doar prin acţiunea forţelor proprii, combinaţie adesea nefericită între un atac clasic al armatei şi intervenţia trupelor speciale.

Evacuarea resortisanţilor, cu o evidentă legitimitate morală dată de obligaţia oricărei ţări de a-şi proteja cetăţenii oriunde s-ar afla, se poate baza fie pe acordul statului-gazdă fie pe o rezoluţie a Consiliului de Securitate. Acest tip de operaţiuni constituie o excepţie de la regula interdicţiei folosirii forţei în relaţiile internaţionale (art.2 din Carta ONU ) şi din această cauză su