În ultimii ani, Uniunea Europeană a mărit numărul sancţiunilor aplicate „ţărilor rebele“. Dar există analişti care susţin că aceste sancţiuni nu au adus ţările pe calea cea bună şi rezultatul este că eficacitatea aplicării lor este neclară.
Pentru o putere internaţională caracterizată, adesea, ca fiind prea blândă, Uniunea Europeană devine din ce în ce mai determinată să aplice sancţiunile care ar trebui să convingă naţiunile să se supună voinţei ei. O lucrare a lui Konstanty Gebert, membru al Consiliului European al Afacerilor Externe, acuză UE că aplică „orbeşte“ sancţiuni, motiv pentru care succesele înregistrate sunt neimportante.
În iunie 2012, UE avea sancţiuni impuse pentru 26 de ţări din întreaga lume. Şi a existat o creştere mare în ultimii trei ani, de la 22 de decizii în 2010, la 69 în 2011. Multe dintre acestea s-au concentrat pe ţări cu probleme, ca Siria şi Iran, dar UE a demonstrat că este dornică să lupte cu aceste arme democratice şi economice, impunând sancţiuni pentru 16 state diferite în 2002, şi 28 în 2011, potrivit „Deutsche Welle“.
Termenul de „sancţiune“ se poate referi la o varietate de măsuri impuse, unele economice, altele politice. Există sancţiuni care ţintesc guvernele, indivizii din aceste guverne şi persoane individuale. De cele mai multe ori se îngheaţă bunurile financiare sau se blochează comerţul cu anumite industrii.
Motivele impunerii sancţiunilor pot fi diverse: de la încălcări grave ale drepturilor omului sau renunţarea la democraţie, până la simple intimidări ale statelor care, prin acţiunile lor, ameninţă securitatea europeană.
„Orbire cu bună ştiinţă“
Critica lui Gerbert la adresa sancţiunilor UE este foarte dură, iar el concluzionează în raportul lui că de vină este „orbirea deliberată“. „Sincer să fiu, nu găsesc nicio altă justificare pentru acest tip de incoerenţă şi ineficienţă politică