1966-1969, ambasador în Japonia și Australia. 1969-1971, ambasador și reprezentant permanent al României la Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva;  șef al delegației țării noastre la Conferința Comitetului pentru Dezarmare. 1972-1978, ambasador la Organizația Națiunilor Unite de la New York ; vicepreședinte al Adunării Generale a ONU  la a XXXV-a sesiune. 1980-1982, șeful delegației române la Reuniunea de la Madrid a Statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. 1982-1985, ambasador în Elveția. Să fi făcut oare omul care a avut o astfel de activitate ceva pentru  țara lui? L-a trimis Ceaușescu, cum să facă? se vor grăbi să-mi strige cei care cred că România și-a întrerupt existența în 1945, pentru a și-o relua după 1989. Nu mai confunda întunericul regimului comunist cu țara, nenorocitule! vor adăuga iacobinii vremurilor noi, împroșcându-mă, pentru a fi și  convingători,  și în ton cu exigențele unei exprimări cât mai elegante, cu o droaie de epitete „savuroase”!  Pe omul de care vorbesc l-a trimis, într-adevăr, Ceaușescu! L-a trimis, prin anii 80, să-l roage pe vicepreședintele SUA, cu care se împrietenise atunci când fuseseră amândoi ambasadori la ONU, să sprijine obținerea de către România a unui împrumut financiar în condiții cât mai avantajoase.

Cum să te duci însă la al doilea om din conducerea celui mai puternic stat al lumii fără acordul prealabil al acestuia? Numai că Ceaușescu nu putea fi refuzat, așa că diplomatul român a simțit, pornind la drum, cam ceea ce simte un câine surd când pleacă la vânătoare. Odată ajuns la Washington, a sunat de la ambasada noastră la Casa Albă, spunînd cine este și pe cine caută. Vicepreședintele , pe care-l chema George Bush, se afla într-un turneu prin țară. Lucrul acesta nu l-a împiedicat însă ca în seara aceleiași zile să-l sune din avion pe străinul care-l căutase. Secretarei