• interviu cu actorul Mircea Diaconu Am început discutia cu binecunoscutul actor Mircea Diaconu, undeva, la margine de oras, într-o seară de la sfîrsitul anului trecut, rememorînd impresiile pe care le-am încercat cu zece ani în urmă, la finalul unei reprezentatii de exceptie cu spectacolul „Variatiuni enigmatice“ de Eric - Emanuel Schmitt, pus în scenă de regizorul Claudiu Goga printr-o colaborare a Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Brasov cu Teatrul „Nottara“ din Bucuresti, si în care evoluau, cu farmecul binecunoscut, doi mari actori ai teatrului românesc dintotdeauna: Alexandru Repan si Mircea Diaconu.

I-am amintit interlocutorului meu, rîndurile mele de atunci - cam exaltate, recunosc acum - despre starea resimtită în fata unui act artistic ce s-a dovedit a fi, ulterior, de mare succes. Era un pretext apreciat, cred, de către actorul care, după cum veti afla în rîndurile următoare, se pregăteste pentru o lungă pensie.

Boala si cartea

Ioan Amironoaie: Prin voia sortii, pentru că tot ati pledat pentru asta în prima parte a discutiei noastre, ati avut si talent literar, precum ne-ati mărturisit si precum am constatat, de altfel. Cum ati început, totusi?

Mircea Diaconu: Cît de cît am încropit o carte, scrisă asa cum am făcut cel mai des; pe unde am putut, în tren, pe genunchi... Am si o poveste; nu stiu dacă am mai spus-o. Eram într-o noapte în cămăruta aceea a mea si nu mai aveam de scris nimic. Voiam să scriu ca disperatul si n-aveam cu ce. Si am iesit pe stradă pe la unu noaptea. În plus nu aveam toaletă în casă. Era un veceu public mai încolo pe stradă. Mergînd într-acolo m-a oprit un militian, gras si cu banderolă. „Buletinul! Păi ce cauti tu pe stradă?“ Ce să-i răspund. Am zis inspirat: „Uite ce e domă'le! Eu sînt scriitor. Si stii, cînd scrii e asa ca un fel de febră. Si nu pot să dorm. N-am creion si nu pot să scriu. Si sîn