Acum exact un an, se aflau pe străzile din Alba Iulia protestând împotriva Puterii, autointitulându-se „golani” – o titulatură „brevetată” de manifestanții anticomuniști din Piața Universității în primăvara lui 1990. Acum sunt instalați în fotolii confortabile și au funcții în administrație sau companii de stat. Pentru ei a meritat să iasă în stradă. Este vorba despre câțiva dintre cei care, în ianuarie 2012, când au apărut primele adieri palpabile ale schimbării de culoare politică în România, s-au făcut văzuți și auziți, la mitingurile-maraton din Alba Iulia. Ce-au avut, ce-au cerut și ce-au obținut cei care, exact în urmă cu un an, scandau lozinci anti-guvern pe bulevardele albaiuliene?

O retrospectivă pe acest fir aduce aminte, inevitabil, de cele câteva zile turbulente din ianuarie 2012 în Alba Iulia, în care, pe un frig greu de îndurat, voci de toate felurile, dar mai ales voci liberale sau social-democrate strigau că îi vor jos pe președinte, primar, prim ministru.

Deși, inițial, scânteia protestelor a fost susținerea lui Raed Arafat după ce acesta și-a dat demisia, în scurt timp, „revendicările” mulțimii nemulțumite au atins toate domeniile. În Piața Universității din București strigau profesori, studenți, actori, pensionari, bolnavi, cadre medicale, șomeri, însă, în final, alături de coruri persistente de USL-iști proaspăt coalizați, obiectivul protestelor s-a redus strict la căderea președintelui și a Guvernului. Varianta albaiuliană a mitingului de la București s-a consumat, ceva mai timid, în fața monumentului aflat la întersecția bulevardelor Transilvaniei cu Revoluției.

Conduși de câteva fețe cunoscute din politica opoziției, albaiulienii au preluat rapid acest mesaj și au început să îl difuzeze regulat în puncte strategice din oraș. Căderea „regimului” a devenit, practic, un scop în sine, fără așteptări suplimentare la nivelul vieți