În luna noiembrie a anului 1947, Naţiunile Unite votau îmărţirea Palestinei în două state independente: un stat arab şi un stat evreiesc. Cele două state erau legate de o uniune economică şi un Ierusalem internaţionalizat.

Organizaţia Naţiunilor Unite a anului 1947 era departe de a reprezenta ceea ce reprezintă astăzi. Numărul membrilor era mult mai mic şi format în cea mai pare parte din puteri recunoscute la nivel global. Multe din naţiunile Lumii a Treia erau încă colonii şi nu aveau putere de vot. Asupra statelor mici s-au exercitat presiuni economice (SUA a ameninţat Filipinele cu retragerea ajutoarelor economice dacă nu votează în favoarea împărţirii Palestinei). Cu toate acestea, votul decisiv l-au avut Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. Calculele diplomatice sovietice pe termen lung s-au bazat pe dorinţa de stăvilitre a influenţei britanice în zonă şi pe ipoteza conform căreia dezamăgiţi de comportamentul statelor vestice în timpul celui de al doilea război mondial, evreii vor manifesta o mult mai mare reţinere în relaţia cu vestul în raport cu prooccidentalismul monarhiilor feudale dominante din zonă.

Încă o dată istoria a dovedit faptul că decizia politică nefundamentată informativ şi ştiinţific, fără realizarea unor proiecţii pe termen lung, poate avea efecte dezastruoase pentru existenţa sistemului internaţional de state.

Situaţia Palestinei în 1947

Palestinieni au refuzat împărţirea statului palestinian. În 1947 evreii reprezentau doar o treime din populaţia totală a Palestinei şi deţineau doar şase procente (6%) din teritoriu. Planul de împărţire a teritoriului oferea 55% din teritoriu statului evreu. Se preconiza ca partea arabă a teritoriului să includă populaţie larg majoritar arabă în timp ce partea israeliană să includă populaţie arabă şi iudaică în măsură egală. Naţiunile Unite forţau arabii să devină minoritate într-un s