În relaţia cu românii din afara ţării, am rămas la mentalitatea că o sarma de Ziua Naţională şi o reuniune cu reprezentanţii diasporei rezolvă problema.

Criza ostaticilor din Algeria s-a încheiat într-o baie de sânge. Agenţiile internaţionale vorbesc depre 37 de ostatici ucişi, câţiva dispăruţi şi 29 de terorişti lichidaţi. Şi-au pierdut viaţa români, britanici, japonezi, americani, norvegieni, filipinezi. Asediul complexului petrolier, In Amenas, din inima deşertului a durat patru zile. Informaţiile venite de la faţa locului au fost puţine şi inexacte. Ministerul de Externe de la Bucureşti a acuzat modul în care partea algeriană a informat autorităţile române despre situaţia prizonierilor. Fără îndoială, Bucureştiul nu putea interveni în nici un fel în desfăşurarea operaţiunilor, responsabilitatea fiind în întregime a algerienilor. Din păcate, pierderile sunt enorme şi nu poţi să nu te întrebi dacă justificarea unei asemenea operaţiuni şi anume intervenţia în forţă de teama că teroriştii vor trece la executarea ostaticilor, mai poate sta în picioare, în condiţiile în care rezultatul este un asemenea carnaj.

Analiza celor întâmplate la complexul In Amenas are nevoie de date suplimentare. Deocamdată, în ciuda pierderilor civile, occidentalii au felicitat autorităţile algeriene pentru modul în care au acţionat.

Dar, până la lămurirea lucrurilor cu algerienii, autorităţile de la Bucureşti au de vrezolvat rapid câteva probleme, între care, cele de mentalitate nu sunt dintre cele mai simple.

De câţiva ani, mai ales de după intrarea României în Uniunea Europeană, Ministerul Afacerilor Externe evoluează într-o realitate cu care nicio autoritate românească nu s-a mai confruntat vreodată. În istorie, românii nu s-au manifestat ca un popor care să genereze o emigraţie masivă. În perioade dificile, germanii, polonezii, irlandezii sau italienii s-a