Dacă este să acordăm puţină atenţie actualităţii din Vestul Europei, ea se numeşte astăzi aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, cel care a relansat practic cooperarea franco-germană.

"Nuntă de aur, dar fără pasiune", titrează deci Presseurop, într-un moment în care, cel puţin pentru mine, starea lucrurilor este cu mult mai gravă. Şi să vă spun de ce: aflată pentru prima oară la Strasbourg, nu cu mult timp în urmă, şi nu ca pasager al unui autobuz care face drumul Bucureşti-Paris -şi pentru care oraşul este doar o haltă, de vreo oră maxim - ci ca jurnalist invitat să susţină o conferinţă, am putut lua pe viu pulsul prieteniei...franco-germane. Deci, ştiind perfect faptul că este vorba de un oraş de graniţă, bănuiam că este, dincolo de o capitală a Uniunii Europene (adăposteşte parlamentul...uneori) şi o culme a cosmopolitismului. În restaurant, seara, doresc să fiu amabilă cu chelnerul care ne serveşte ...mâncare tipic alsaciană (în fine, şi cu o bere germană), şi zic "Danke". Individului îi cade faţa, se înăspreşte, ia poziţia de drepţi şi îmi arată uşa: "Germania este pe aici, doamnă, nu în acest restaurant". Îmi cer scuze, nepricepând nimic, şi colegii de masă, din Strasbourg, mă ceartă: "Ce, tu nu ştii că oamenii ăştia au suferit, că pentru ei neamţul este un duşman?" Păi, "suntem în secolul 21, în UE, prietenia franco-germană...". "Pfff...".

Exact. Deci, dacă la atâta timp distanţă, servind clienţi internaţionali, într-un oraş presupus să împartă cu oraşul de peste podul-frontieră inexistentă, există oameni care se simt jigniţi dacă le spui mulţumesc în germană, îmi permit să mă îndoiesc de sinceritatea acsetei iubiri aurite.

" Doar unitatea nu este suficientă pentru a face ca Europa să avanseze", citesc pe Presseurop. . "Adenauer şi de Gaulle se certau la nesfârşit pe tema relaţiei cu America şi a autonomiei Europei; K