Criza ostaticilor din Algeria a reuşit să eclipseze, temporar, criza conjugală a cuplului Marin-Bănică. Şi a dovedit că politica externă poate oferi prilejuri la fel de bune de a te da în stambă. Autorităţile de la Bucureşti se pricep de minune la asta. Mai ales când vine vorba să mimeze competenţe de “actori globali”. Preşedintele, premierul, ministrul de Externe şi cel al Apărării s-au întrecut în declaraţii emfatice despre terorism, celule de criză, negocieri, securitate... Să înţeleagă bizonul contribuabil că “situaţia e sub control”. Era, dar doar sub cel al armatei algeriene. Care a decis să gestioneze criza după model rusesc: pulverizând problema cu tot cu ostatici.
Premierul britanic David Cameron s-a plâns că nu a fost nici măcar avertizat asupra planului de intervenţie în forţa de la In Amenas. Ifosele “strategilor” de la Bucureşti, care lăsau să se înţeleagă că ar avea vreun cuvânt de spus în derularea operaţiunilor de “salvare”, depăşesc noi recorduri de ridicol. Cel mai amuzant mi s-a părut, însă, discursul rostit, luni, de Traian Băsescu în faţa ambasadorilor străini acreditaţi la Bucureşti.
“Nu putem trece peste evenimentele din Algeria fără să ne punem serios întrebarea cum ne apărăm cetăţenii. Când pleacă cu companiile noastre, cetăţenii noştri pleacă cu sentimentul că statul îi va apăra." Ciudat. Românii nu prea încearcă sentimentul ăsta nici măcar între graniţele propriei lor ţări. Poate că Traian Băsescu s-a crezut o clipă preşedintele Statelor Unite. Întregul său discurs de luni a părut, de altfel, inspirat de acest gen de confuzie. Altfel nu-mi explic anvergura proiectelor enunţate de preşedinte, de la stabilizarea Orientului mijlociu şi reevaluarea “primăverii arabe”, la sprijinirea aspiraţiilor europene ale Georgiei!
Cred că ambasadorii străini s-au distrat de minune. Probabil că au înţeles imediat că nu lor li
