Eminescu e cunoscut de tot românul ca poetul emblematic al ţării. Cu atât mai mult este îngrijorător faptul că prea puţini se încumetă să cumpere cărţile sale, chiar şi la preţuri de chilipir. Şi unde altundeva se găsesc acestea, decât la talcioc. Ei bine, la nicio săptămână de la sărbătoarea naşterii poetului, ocazie cu care mai tot omul a auzit din nou de el, a fost bătut un record îngrijorător. O carte veche cu “Poezii postume”, editată în 1939 de editura Cartea românească sub îngrijirea poetului Ion Pillat, nu s-a vândut pur şi simplu. Chiar şi atunci când vânzătorul a cerut pe ea înspre finalul zilei de târg (timp de două ore) nici mai mult, nici mai puţin decât…50 de bani. Mai mult, volumul a fost abandonat de negustorul păgubaş între alte mărfuri mai puţin frumos-mirositoare. Ei bine, aflaţi că nimeni nu s-a îndurat să ridice de jos nepreţuita carte. Cine ştie ce istorie minunată are, ce moştenire de familie reprezintă! Nu m-am grăbit să o iau. Am rămas de curiozitate să văd ce se întâmplă cu ea. Nu a ridicat-o nimeni de jos. Ar fi sfârşit, săraca de ea, acoperită pur şi simplu de zăpadă, ca-n poemele lui Esenin. Numele poetului, trecut cu litere de “aur” pe cotorul desfrunzit, s-a umbrit după o jumătate de oră sub covorul alb de nea. E acel “aur” (astăzi stins) al literelor de tipar, nepreţuit acum nici lângă WC-urile ecologice, cum e cel din talciocul de la Iaşi. 

Moartea cărţilor - ceremonialul de sfârşit de talcioc, aşa cum varsă fermierii laptele la canal

Pomeneam de abandonarea cărţilor la final de târg. Ei bine, există un obicei între “expozanţii” profesionişti - un fel de negustori neoficiali de sfârşit de săptămână, ca la tragerea “cortinei” să-şi abandoneze marfa, în special cea pe care o consideră ei ca fiind un rebut, o “avere” nedemnă de cărat înapoi acasă. “Ce s-o mai car înapoi peste o săptămână”, zice nea Gică, un negusto