Atunci când unui doctor din spital i se întâmplă ca pacientul să-i vâre în buzunarul halatului niște bani, după sau înaintea intervenției medicale, se numește șpagă. Povestea se schimbă atunci când pacientul și doctorul se află în alt loc, de pildă, în cabinetul particular al medicului. Operațiunea se numește onorariu. Numai că departajarea trebuie aplicată și nu doar anunțată ca bombă în presă. Mă refer la ideea ministrului Nicolăescu, aceea de „potențial conflict de interese” între medicii angajați simultan la stat și în privat. Aici nu are rost să vorbim despre un presupus, un potențial, un probabil, conflict de interese fiindcă situația este clară: te duci la cabinetul particular să-ți faci investigațiile, să zicem, dar același medic te operează la stat, în spital, fiindcă el nu deține un spațiu propice în propriul cabinet. Sau invers, te duci la spital și medicul își sugerează să mergi la cabinet (la al lui) pentru că aparatura e mai nouă, iar în spital mori cu zile. De câte ori nu se întâmplă asta? Tot timpul. Cred că aproape toți medicii specialiști din spitalele județului au și propriile lor cabinete. Ei își pot îndeplini „norma” și la stat, dacă nu se bat pe pacienți cu alți colegi de breaslă, și în privat. Nicolăescu a numit ca fiind criticabilă situația, mai ales că unitățile private racolează, pur și simplu, pacienții unităților spitalicești de stat. Așa se face că în mod normal (?!), pacientul plătește de două, trei ori un serviciu medical, dacă punem și „dreptul” în plic.

Combinațiile acestea nu ar trebui să mai existe. Poate că sistemul național de sănătate n-ar mai fi ros pe dinăuntru, măcinat de tot soiul de interese. Poate că și cazurile de malpraxis, la stat, ar fi mai rare, fiindcă doctorul spitalului ar ține cu mai multă responsabilitate de locul de muncă, la reputație. În privat, eroarea medicală se taxează concret. Bolnavul nu va mai