Patrimoniul industrial al Bucureştiului, una dintre cele mai mari resurse urbane ale oraşului, mărturie a evoluţiei statului roman modern, continuă să dispară sub ochii nepăsători ai autorităţilor şi a comunităţii. Ignorată de municipalitate şi vânată acerb de investitorii imobiliari pentru valoarea terenului, soarta acestor clădiri cu o valoare istorică incontestabilă ajung să depindă de “hărnicia” hoţilor de fierv vechi sau a oamenilor străzii.
Patrimoniul industrial face parte din totalitatea patrimoniul cultural al unei naţiuni şi cuprinde diferite tipuri de construcţie, atât industrial, cât şi civile, construcţii pentru transporturi şi infrastructuri, maşini, utilaje şi instalaţii de diferite feluri. De asemenea, sub pălăria patrimoniului istoric sunt incluse şi zonele de exploatare şi prelucrare a unor resurse, teritoriile urbane sau natural unde se găsesc ansambluri sau vestigii preindustriale şi industrial, rezultate în urma interacţiunii în timp a factorilor naturali cu activitatea umană.
Toate aceste lucruri reprezintă o resursă istorică şi un capital cultural deosebit, cu condiţia de a fi recuperate, cunoscute, prezervate şi înţelese de către autorităţi şi societatea civilă deopotrivă.
La acest moment, majoritatea vestigiilor industriale din România, implicit din Bucureşti, nu numai că zac abandonate, dar sunt distruse voluntar fie de propietari, fie de oamenii străzii, care se adăpostesc aici. Specialiştii în patrimoniu atrag atenţia constant asupra faptului că reconversiile acestor clădiri nu ţin cont de valoarea lor cultural şi de cele mai multe ori, acest proces este echivalentul demolării lor.
Părăsit, prost inventariat şi insuficient studiat, patrimoniul industrial al Bucureştiului mai atrage atenţia doar investitorilor imobiliari, care, cu gândul la un profit sigur nu riscă să investească în reconsolidarea acestor edificii, b
