Când, în anul 2005, Ion Caramitru prelua conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, “prima scenă a ţării” nu se afla deloc într-o situaţie de invidiat.

Predecesorul său, Dinu Săraru, nu izbutise absolut deloc să confirme speranţele ce se puseseră în el de cei ce erau dispuşi să facă abstracţie de profunda încatenare în trecut a culturnicului ce slujise până în ultima clipă regimul comunist (Dinu Săraru a dat ordin ca uşile Teatrului Mic, pe care l-a condus până în decembrie 1989, să fie zăvorâte spre a nu le îngădui revoluţionarilor să se adăpostească de prigoana aparatului represiv ceauşist) şi să îşi amintească numai realizările acestuia, deloc minore, în fruntea instituţiei din Sărindar.

Cum prima grijă a lui Dinu Săraru a fost aceea de a scoate din repertoriu toate spectacolele ce nu îi erau pe plac şi cum cele mai neagreate au fost cele semnate de Alexandru Tocilescu (O scrisoare pierdută, Amanţi însângeraţi), cum alţi mari regizori fie nu au fost ofertaţi, fie au declinat invitaţiile de colaborare, cum Dan Piţa, chemat la Naţional, nu a mai izbutit să dea cu spectacolul Apus de soare satisfacţia pe care o dăduse odinioară la Teatrul Mic prin înscenarea cu o distribuţie fabuloasă a Amurgului burghez a lui Romulus Guga, pe puntea regizorală a “navei amiral a teatrului românesc” şi-au găsit lesne loc meşteşugari de mâna a doua ori a treia, cu înfăptuiri pe măsură.

Ion Caramitru nu s-a grăbit să treacă la epurări. Nu a scos a doua zi după ocuparea biroului directorial titluri de pe afiş, nu a eliminat ceea ce nu fusese pe placul criticii şi ceea ce, cu siguranţă, nu era nici pe placul său. A avut răbdare ca producţiile neperformante să iasă de pe afiş pe cale naturală, adică prin epuizarea interesului publicului. Atâta cât a fost respectivul interes. Noul director şi-a acordat un răgaz şi a gândit un proiect repertorial întins pe mai mulţi ani,