În landul dintre Prut şi Nistru, unul dintre condeierii temuţi de lideri ai opoziţiei, dar şi ai puterii momentane, este un nonconformist precum Traian Vasilcău. Fiecare vers al său este un strigăt de durere. Fiecare pamflet al lui arde nimicnicia boierilor politici, de pripas, din Chişinău, aidoma fierului roşu.
Şi totuşi, dincolo de năprasnicele sale lovituri de bici, în arealul publicistic moldav, conaţionalul Traian Vasilcău este un om cu voce caldă, cu o plăcută cumpănire a gândurilor sale, cu crezuri limpezi şi argumente memorabile. Dintr-o asemenea perspectivă i-am adresat invitaţia de “a fotografia” starea societăţii de peste Prut. Aceasta fiind: 1.) pentru nostalgicii perioadei sovietice, doar una în căutarea tătucului de la Kremlin; 2.) pentru unionişti, un şir nesfârşit de probe, în favoarea grabnicei reîntregiri naţionale; 3.) pentru Rusia, un teritoriu de recâştigat, măcar în plan geopolitic; 4.) pentru Statele Unite, ceea ce numai orbii nu văd – un teritoriu ce va avea o singură cale viitoare. Adică pro-Vest. Garantată şi de elementele scutului american anti-rachetă, menite a apăra frontiera de Est a NATO. Pe Nistru.
Sărutul mângâietor al Europei
-Ce mai este astăzi Republica Moldova?
-Ce a fost de la constituirea acesteia de către ruşi. Deşi atunci îşi zicea Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, politica ei de roabă lâncezind la porţile Moscului n-a încetat. Faptul că mimăm, de ochii Lumii şi europenitatea nu e decît un rol diabolic al cameleonilor de orice culoare politică, ce de la 1991 şi până azi ne tot duc spre sărutul mângâietor al Europei, dar ne trezim, până la urmă, tot în braţele de fier ale Rusiei imperiale. Rămân la convingerea fermă de la început, care-mi spune că numai Statele Unite Româneşti ne mai pot salva de uitarea istoriei şi de scufundarea ireversibilă în Nicăieri.
SemiMoldova.