După mai mult de jumătate de secol, România (mă refer la ţara noastră ca spaţiu geografic şi geologic, nicidecum ca societate politică sau civilizație economică) îşi oferă din nou şansa de a deveni un factor extrem de important în evoluţia realităţilor şi strategiilor de securitate energetică în regiunea Sud-Est Europeană, Pontică şi nu numai.
La această realitate geopolitică şi geoeconomică contribuie în primul rând potenţialele rezerve substanţiale de gaze din şist (supranumite „noua revoluţie energetică”), rezervele de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre, precum şi alte resurse minerale relevante în ecuaţia energetică, de care statul român ar dispune.
Trăsăturile definitorii ale politicilor româneşti în materie de energie au gravitat, în principal, în zona dilemelor legate de caracterul naţional al industriei şi de insuficienţa resurselor financiare şi tehnice reclamate pentru asigurarea dezvoltării acesteia. Mărturia acestei dileme o reprezintă deja tradiţionala abordare politică şi legislativă, putem spune, conjuncturală şi superficială, a exploatării resurselor energetice naţionale şi a modului de plasare, din această perspectivă, a României în contextul energetic şi politic regional, respectiv european.
Complexitatea structurării bugetare ce frământă actualul Guvern tinde să subjuge fiscal întreaga economie. Ne referim în special la acele sectoare ce manifestă potențial de creștere pe termen lung. Către finalul anului 2012, Guvernul de atunci, prin dl. ministru Chițoiu, anunțase intenția de „impozitare a veniturilor excepţionale în urma liberalizării preţului la gaze, impozite care vor merge într-un fond special şi se vor adresa consumatorilor vulnerabili”, proiect de lege ce ar fi urmat să fie adoptat în 2012 și aplicat în 2013. Sperăm, desigur, ca această acțiune guvernamentală se efectuează cu respecta
