Se spune că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Uneori însă, parcă uită măsura. E şi cazul Andreei Acălfoae, o fetiţă de 12 ani, unul dintre cei şase copii ai unei familii modeste, care trăieşte în judeţul Botoşani. Lovită de o boală cu nume înşelător, ca de zeiţă grecească antică, ataxie, Andreea nu-şi poate controla şi coordona muşchii. Iar costurile pentru drumurile la un spital din Bucureşti şi pentru îngrijirea ei, ce ajung şi la 2.000 de lei lunar, au golit gospodăria familiei cam de tot ce se putea vinde. Se spune că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Uneori însă, parcă uită măsura. E şi cazul Andreei Acălfoae, o fetiţă de 12 ani, unul dintre cei şase copii ai unei familii modeste, care trăieşte în judeţul Botoşani. Lovită de o boală cu nume înşelător, ca de zeiţă grecească antică, ataxie, Andreea nu-şi poate controla şi coordona muşchii. Iar costurile pentru drumurile la un spital din Bucureşti şi pentru îngrijirea ei, ce ajung şi la 2.000 de lei lunar, au golit gospodăria familiei cam de tot ce se putea vinde.

Să trăieşti undeva în judeţul Botoşani, într-un nord de ţară al unei alte Românii decât cea obişnuită celor din marile oraşe, să îţi vezi de viaţă normal, să faci şase copii şi să te chinuieşti să-i creşti cu frica de Dumnezeu pare o viaţă modestă, dar cu aer idilic pentru mulţi. Dar când unul dintre copii ţi-e lovit de o boală cu nume parcă scos din dicţionare mitologice - ataxie telanginectazie, la care se adaugă şi altele la fel de alambicate - totul devine aproape absurd spre ireal. Şi totuşi, părinţii Andreei şi ea însăşi, fireşte, se confruntă cu această maladie al cărei efect principal e imposibilitatea - ce se agravează în timp - de a-şi coordona muşchii, de a se mişca, de a vorbi.

“Durerea noastră este tot mai profundă văzând-o cum se adânceşte, în ciuda luptei noastre, într- o tot mai mare neputinţă de a s