Îmi doresc un somn fără vise, doborâtor şi imposibil de sabotat. Vreau să uit de toţi imbecilii care fac România mai urâtă decât este, aici şi dincolo de graniţele ţării.
Asta pentru că imbecilitatea proferată în ţară produce pagube şi în afara graniţelor. Cei plecaţi în străinătate cu diverse treburi asistă neputincioşi la amplificarea răului pe care l-au lăsat în urmă. Mulţi români din această categorie au „prostul“ obicei de a citi presa pe internet şi astfel îşi fac viaţa interioară extrem de grea. Fiecare se întreabă, în felul său, dacă mai există vreun motiv pentru care să te întorci acasă.
Aceeaşi politică mizeră, care patronează dezintegrarea socială, alungă speranţa că se va schimba ceva, la un moment dat. Lumea trăieşte cu adevărat la câteva mii de kilometri spre vest, iar noi ne târâm de pe o zi e alta. E vorba, în principal, de atitudine.
Aşa se conturează, încet-încet, un nou grup de emigranţi – emigranţii sociali. Sunt oameni care s-au săturat de manelizarea vieţii publice şi care-şi dau seama că, pe termen lung, România nu mai reprezintă o soluţie. Ei ar trebui să constituie clasa de mijloc, însă preferă să o facă în altă parte, chiar dacă îşi mai sacrifică nişte ani din viaţă.
Ce vine însă din urma lor e de visuri rele. Generaţii legate ombilical de o lume a aparenţelor, unde nimic nu este ceea ce pare a fi. Nici profesorul nu-i profesor, nici medicul medic, nici magistratul magistrat. Rămâne o lume în care se supravieţuieşte greu şi în care, oricum ai da-o, trebuie să faci compromisuri.
Nu-i deloc uşor nici printre străini, aşa cum au ales să-şi ducă zilele o parte a conaţionalilor noştri. Oricât de adaptabili sunt, ceva le clocoteşte în suflete. Şi mai tulburător este că, din depărtare, văd ce uşor aplicabile ar fi în România reţetele de succes ale occidentalilor şi cât de simplu ar fi să o d
