In memoria generatiei de confrati mai mari, cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tautu, George Dan,Tudor Musatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghita Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintila, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurentiu Fulga, Sasa Pana, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan,Eugen Schileru, Nicolae Margeanu, Nicolae Crisan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat sa invat ceva din lupta cu poncifele vremii.

Asadar, nu mi-am mai permis sa-i banuiesc de pactizare sau asimilare intr-o masa mai mare, omogenizata prin critica de partid, pe cei care, in primele doua decenii ale secolului se considerasera a face parte din „ismele” ce cautau modalitatile noi ale expresiei artistice. Feodor Sologub, Leonid Andreev, Bagritki, Bezamenski, Blok, Furmanov, Hlebnikov, chiar Maiakovski si Kaverin se asociau in mintea mea cu intrebarile sau regretele, sau rabufnirile, sau macar nevoia de a medita la opera consecventa pe care si-o realizasera confratii ideilor lor din tinerete ajunsi in occidentul care nu le controla arta. Un Balmont sau un Bunin, plecati definitiv, ultimul ajuns la premiul Nobel; Gorki, presedinte al intregului conclav de scriitori sovietici autoexilat in Sicilia pana scapa de Lenin iar apoi, revenit, are Stalin nevoie sa scape de el si-l otraveste incet; Alexei Tolstoi, Ehremburg, Tvetaeva, intorsi din emigratie catre intimitatea patriei, si multi alti artisti originali, fiecare cu drama sa originala, capatau cu totul alte forme de intelegere sau comparatie, prin faptul ca patria incepea sa insemne mai mult decat regimul statal, exact cum, mai tarziu au confirmat Pasternak cersindu-si ramanerea si Soljenitin clamandu-si inadaptabilitatea la exil. Fedin, Solohov, Leonov, Kuprin, Paustovski, Fadeev, cu toate aparentele unor prezente editoriale consecvent triumfatoare, nu pot sa nu puna intrebari demonstran