„E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră.” Jules RenardArme aproape albe – speranţa

„Cei care au murit au fost ucişi de frică. Viziunile lor au fost create de propria lor imaginaţie. Cei ce nu cred în demoni, nu vor fi niciodată ucişi de către aceştia.” Lama Kushog Wanchen

Se spune că speranţa moare ultima. În concluzie, noi murim înaintea ei… Şi dacă nu ne îngroapă ea, ne îngropăm singuri în mrejele pe care ni le întinde. Ne ocupăm o mare parte din timp aşteptând câte ceva, sperând, amăgindu-ne. Fabricăm pseudorealităţi la care ne închinăm cu evlavie, în timp ce ele se încăpăţânează să nu se concretizeze niciodată. Este adevărat ca puterea gândului poate crea aşa numite miracole, însă dacă ne canalizăm întreaga energie spre a schimba ceva care nu ţine de persoana noastră, este destul de puţin probabil să se mişte ceva în sensul pe care îl dorim. Chiar dacă speranţa, în doze optime, este un catalizator important al continuării cursului vieţii, neglijenta gestionare o poate preschimbă subit în substanţă halucinogena. Iată de ce este important să avem grijă în ce anume investim acest capital numit speranţa. Spre exemplu, sentimentul de singurătate apare în momentul în care speri să vină cineva. Te simţi singur când eşti în aşteptarea cuiva anume. Singurătatea nu este o stare legată de fapte sau de lipsa faptelor, ci de aşteptările noastre, cele care crează iluzia dependenţei. Dacă omul nu ar crede că e dependent de altul, că nu poate trăi fără alţii în general sau fără cineva în special, nu ar exista nimic catastrofal în a sta singur. Astfel stând lucrurile, ceea ce nu se împlineşte ne poate distruge. Din acest motiv este periculos să investim prea multe aşteptări în alte persoane: persoanele, oricât de binevoitoare ar fi iniţial, au propria structură, independentă de a noastră, iar dorinţele şi aşteptările lor