Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că d-l ministru Şova s-a nimerit dejurnă la Palatul Victoria şi a vorbit despre sare, pietriş – că numai nisip nu e ce pune CNADNR pe drumuri ca să le zvârlim unii altora în parbriz – şi alte frumoase tradiţii româneşti de deszăpezire. Rolul său în guvern e cu totul altul şi nu va trece mult până veţi vedea asta: portofoliul său, încă neexplicat publicului în detaliu, este acela de ministru pentru parteneriatele public-privat (PPP-uri).
Parteneriatele public-privat (PPP) sunt nişte aranjamente complicate pe termen lung în care autoritatea publică (centrală, locală) pune nişte active fixe sau garantează exclusivitatea pe un serviciu pe o perioadă, iar privatul vine cu banii de investiţie, construieşte, exploatează şi încasează veniturile, urmând ca, după un termen agreat, totul să revină părţii publice. Ideea e că statul şi privatul împart prin contract, în mod echitabil, riscul şi beneficiile afacerii. Avantajul e că bugetul se degrevează de o investiţie pe care ar trebui s-o achite integral de la bun început; dezavantajul e că într-un asemenea contract complex, întins uneori pe decenii, statul şi privatul pun la comun resurse în bani sau în natură şi extrag avantaje în mod asimetric peste timp, ceea ce presupune un calcul cost-beneficiu atent făcut şi o mare capacitate de management şi monitorizare din partea autorităţii publice.
Evrika!, s-au entuziasmat într-un glas miniştrii, primarii şi preşedinţii de judeţe români când au aflat, acum ceva vreme, că există pe lume aşa o chestie miraculoasă: bugetul public nu pune niciun ban, ceea ce e important mai ales în criză; infrastructura publică se face pe socoteala privatului; şi, în plus, dezvolţi relaţii interesante cu diverşi băieţi-investitori. De exemplu, căutând în disperare de cauză soluţii-miracol şi / sau ţapi ispăşitori, guvernul PDL şi o
