Ar rezolva o Lege a presei problema spinoasă a drepturilor jurnaliștilor? Mai degrabă nu, din moment ce Contractul Colectiv de Muncă ramura Mass-media, în vigoare, nu contează.
De ce se opun unei Legi a presei jurnaliștii și organizațiile lor, și încă majoritatea cea mai vizibilă și de notorietate? N-ar fi mai în siguranță jurnalistul, apărat legal, cu drepturi și responsabilități bine delimitate? Neîncrederea în parlamentari, cei care legiferează adesea după ureche, este primul contraargument, aplicarea defectuoasă a prevederilor legale în România ar fi altul. Paradoxal, un exemplu de nerespectare a regulilor, ceea ce se poate repeta și în cazul unei legi, chiar dacă aceasta prevede sancțiuni mai concrete decât cele strict morale, vine dinspre comunitatea media: Codul Deontologic Unic, adoptat în 2009 după lungi consultări între organizații diverse, formulează clar separația intereselor patronatului de editori și jurnaliști, eliminarea conflictului de interese, obligația de integritate și corectitudine și este, la fel de clar, ignorat de diverși „lucrători“ ai breslei. Campaniile imunde purtate de anteniștii orchestrați din culise de patronat duc în ridicol orice discuție despre deontologia jurnalistică. Clubul Român de Presă a formulat acum câțiva ani un document de reglementare a relației dintre patroni, editori și jurnaliști care excludea amestecul patronului în treaba ziariștilor. Cine mai știe de el?
Ia să vedem cum sună capitolul Corectitudine: „5.1. Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, care face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte fără drept fotografii sau înregistrări audio-video sau defăimează săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate. 5.2. Jurnalistul va atribui citatele cu acurateţe. Citatele trebuie să fie exacte, iar în cazul citării parţiale, jurnalistul are obligaţi
