...Scriam cândva că, faţă de ICR, există (nefiind, desigur, unica) şi perspectiva ca institutul să fie privit ca un borcan (ori alt recipient, în fine) cu miere, jinduit de inşi ori grupări, mai mult sau mai puţin culturale, în războaiele ori cârcotele de până mai ieri. Intenţiile curente privind conturarea unor structuri regionale/locale, despre care şeful ICR a făcut vorbire şi la Suceava, îmi par de natură să pună surdină unor vociferări „de provincie”, pe de o parte, aşa cum pot da naştere şi unor conflicte nicidecum culturale pe plan local. Mi se pare clar că, anterior, „provincia” nu prea intrase în socotelile ICR, fie ele chiar cu bune intenţii.

Fie şi acestea, noi, cu intenţii bune – de lărgire a infrastructurii, cu eventual gir de la centru dar cu finanţare locală, cu precizarea lui A. Marga cum că „fiecare filială poate să-şi angajeze personal”, dar şi că „accesul la resurse se face prin competiţie” –, ele tot nu par scutite de ameninţarea unor viitoare conflicte. Riscul ar fi, cel puţin de la un orizont de percepţie ca cel care ne-a determinat să revenim acum asupra subiectului, ca noii stupi „de cultură” să fie edificaţi din familii clientelare, fie ele ale finanţatorilor, fie ale puternicilor politici locali. Şi chiar dacă n-ar fi realmente aşa, o suspiciune tot ar rămâne, cum că cei 1-2 oameni, dintr-un teritoriu, ai ICR n-ar fi cei mai potriviţi, ci doar cei mai nimeriţi într-o ecuaţie în absentă relaţie cu acea Cultură cu C mare, fie că-i privită de dincolo de graniţe sau dintre graniţe.