România e o republică cu sistem semiprezidenţial, în care puterea executivă e împărţită între preşedinte, ales direct de popor şi Guvern, validat prin votul Parlamentului. Fricţiunile din ultimii ani dintre preşedinte şi premier pe tema atribuţiilor fiecăruia dintre ei, nasc o întrebare justificată: „Câte puteri formale i se dau preşedintelui?", subliniază Bogdan Dima, care continuă: „Aici regăsim, în opinia mea, cea mai mare problemă a arhitecturii constituţionale postcomuniste: avem un preşedinte ales direct de către popor, deci cu legitimitate izvorâtă direct din încrederea majorităţii votanţilor, dar cu prerogative formale reduse. Istoria postcomunistă a raporturilor de putere la nivel central arată că toţi preşedinţii României au urmărit să exercite mai multă influenţă decât le permitea Constituţia în litera şi spiritul ei. Totuşi, au existat şi situaţii în care preşedinţii, indiferent de aprecierea pe care o aveau în rândul opiniei publice şi indiferent de legitimitatea lor populară directă nu au putut să domine o majoritate parlamentară ostilă sau care avea alte opţiuni politice."

Citeşte şi: Revizuirea Constituţiei: punctele fierbinţi

Parlament unicameral sau bicameral?

Deoarece tema Parlamentului unicameral e foarte vehiculată, Ştefan Deaconu punctează argumentele "pro" şi cele "contra" parlament unicameral: „Monocameralismul înlesneşte o procedură legislativă relativ simplă şi rapidă, evită dezbaterile paralele, permite concentrarea atenţiei opiniei publice, a factorilor politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul căruia se dezbat toate problemele ce privesc dezvoltarea naţiunii. În plus, se reduc mult costurile de funcţionare ale Legislativului. Monocameralismul prezintă dezavantajul de a nu permite un nou control la nivel parlamentar asupra procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra conţinutului acestora. De cele mai