Refacerea României a fost, mai ales în ultimii ani, relaţionată cu un eveniment care, să fi avut el loc, ar fi fost considerat fără îndoială specta-culos pe scena internaţională: restau-rarea monarhiei la Carpaţi şi Dunăre. Pentru mulţi un vis cu nuanţe utopice, pentru alţii ideal politic – nimeni nu a rămas indiferent la discuţia publică angajată în jurul unei Restauraţii înţelese ca oportunitate de regenerare a ţării.

Personal, mi-ar plăcea ca doza de mare optimism care înconjoară ideea monarhică în România să fie tradusă într-un proiect fiabil. La nivel declarativ, lucrurile primesc o nuanţă simplificatoare, şi ai crede că revenirea la tron este posibilă printr-un efort de oarece anvergură al societăţii civile; în mass-media, sau în evenimente cu impact public, se înşiruie de multă vreme ceea ce face succesul unei monarhii, de la eficienţă la demnitatea reprezentării noastre - şi toate sunt perfect adevărate. Mai mult, speculaţiile legate de Restauraţie au făcut înconjorul presei mondiale, de câteva ori.

Dar problema cea mare şi grea ţine de fundamentele unei virtuale monarhii româneşti reconfirmate. Am impresia că se uită un aspect: cu cine ar trebui Coroana să lucreze, oricine ar fi monarhul ? Oare cu un Parlament regenerat peste noapte, devenit moral şi dedicat, cu miniştri impecabili, cu politicieni dintr-o dată conştienţi de responsabilitatea lor ?... Nu. Ar lucra cu un Parlament provenit în mare măsură din aceeaşi masă de politicieni pe care o cunoaştem. Regăsirea unui tron nu s-ar face de altfel cu uşurinţă - şi nu s-a făcut vreodată uşor; o arată exemplul Spaniei de acum câteva decenii, cu tranziţia ei la noul regim, unde avuseseră un cuvânt de spus şi politica americană şi mediile de afaceri internaţionale.

Restauraţia nu înseamnă automat o reformă profundă a Statului. Că ea ar putea eventual, în cele din urmă, influenţa comportamentu