Minoritatea (aşa-zisă) celor cu tulburări psihice nu pare deloc atrăgătoare şi nici semnificativă din punct de vedere al voinţei electorale. Natura democraţiei româneşti încă nu este pregătită pentru înglobarea acestei „minorităţi”. Dar, oameni buni, priviţi statisticile care sunt îngrijorătoare: Primul Episod de Psihoză/Schizofrenie este subdiagnosticat şi apare la vârste tot mai fragede; durata până la diagosticare şi instituirea medicaţiei în schizofrenie (durata psihozei netratate) poate depăşi 11-12 luni; Depresia Majoră deţine locul I în primele zece cauze ale anilor trăiţi cu dizabilitate; prevalenţa Demenţei Alzheimer (35 milioane de persoane pe glob) se va dubla în următorii 20 de ani; se estimează că în anul 2020 bolile psihice vor creşte ca şi „contribuţie“ la povara globală a bolilor; costurile asociate bolilor psihice cresc într-o rată ameţitoare! Dacă numai statisticile pot convinge într-o lume care a uitat semnificaţia cuvintelor empatie, suport sau acceptare, atunci să nu trecem indiferenţi peste toate aceste cifre aparent lipsite de viaţă. Suntem oare pregătiţi să facem faţă previziunilor unor statistici sumbre? Care sunt nevoile celor care se confruntă cu boala psihică şi cine poate răspunde acestor nevoi? Istoria psihiatriei comunitare, trăită şi împărtăşită de experţi internaţionali, poate răspunde acum acestor întrebări.

Psihiatria comunitară a început să fie recunoscută şi să evolueze ca o disciplină aparte a sănătăţii publice de peste jumătate de secol. Până în acel moment, psihiatria avea cu precădere un rol de apărare a societăţii de „nebunie”, în toate formele ei de manifestare. Reacţia trebuia să fie rapidă, să izoleze şi să controleze orice deviere de la normalitate. După Primul Război Mondial, a urmat o schimbare esenţială în atitudinea psihiatrilor, care au început să disemineze modele diferite de abordare a pacientului psihic,