Să fii Crin Antonescu după numărarea mandatelor PNL – ce ţi-ai mai putea dori? Rezultatele îţi îngăduie să stai cu labele pe victorie şi să gîfîi cu ochii închişi, bîzîit de muşte, ca un leu de pe Animal Planet, cu care speri să te compare cineva din presă. La scară, Mehmed Cuceritorul trebuie să fi avut acelaşi gen de mîncărimi, acelaşi tip de ameţeli, acelaşi număr de erecţii. Sigur, Mehmed era un tiran, dar nici Crin n-ar putea să nege asta cu subiect şi predicat, dacă-l rogi s-o facă în engleza corectă.

Lista defectelor cuiva n-ar trebui să-i diminueze meritele, fiindcă, după cum s-a văzut, sculatul tîrziu nu-ţi scade scorul electoral. În politică, defectele lui Antonescu au produs cifre cu mult peste fantasmele erotice ale partidului liberal, iar ăsta e un motiv întemeiat pentru ca ele să fie proclamate calităţi.

Cu sau fără merite, cu sau fără calităţi, Crin Antonescu e îndreptăţit să-şi savureze momentul. Iar momentul arată nu numai ca un tablou cu împărţirea prăzii, ci şi ca o scenă de pedeapsă. Grupul de boieri trădători de la sectorul 1, condus de gruparea Chiliman-Moisescu, primarul Cherecheş, Ludovic Orban sau Călin Popescu Tăriceanu sînt tot atîtea ocazii de a reface disciplina în partid. Sigur, rebeliunea are nuanţe, iar rebelii au calibre diferite, dar Antonescu şovăie ca măgarul lui Buridan. Colegul lui de furnicături, Mehmed al II-lea, n-ar fi pierdut ocazia. Se povesteşte că, atunci cînd i-a dispărut o piersică, sultanul a despicat burta tuturor pajilor care făceau de pază la platoul cu fructe, pînă cînd a găsit, în maţele unuia, dovada că fusese furat. Antonescu a fluturat puţin iataganul la televizor, apoi l-a uitat în studio, a început să caşte şi, într-un final prea lung, l-a exclus pe Cherecheş, aruncîndu-l în braţele unei noi cariere politice.

Cei care văd în Crin Antonescu un despot au cataractă. Mie, unuia, mi se pare