Exista intelectuali care refuza sa fie colegi de platou cu George Becali. Putini. Impresia ca deputatul juridic poate fi pus, odata si-o data, la punct este o ambitie pe care o incearca multi.
Isi spun ca o fi avand personajul, in simplitatea sa caraghioasa, un buton pe care, apasandu-l, vor gasi replica de natura sa-i inchida gura. Sau macar sa-l domoleasca.
Ca si cand un dialog cu Becali ar reprezenta o provocare pentru o minte luminata! Ca si cand ar fi o dezbatere de idei, nu un schimb de replici adus obligatoriu la nivelul pe care Becali il stabileste. Ca si cand Becali ar putea fi corijat in vreun fel, convins cu argumente care tin de ratiunea pura, fara legatura cu senzatiile.
Nu este saptamana, de cand a devenit parlamentar, sa nu-si desfasoare steagul, acelasi, nici macar original, pe meterezele castelului sau de muschi, si sa rastoarne laturi in capetele jurnalistilor.
Macar acolo, la Strasbourg, forma de viata pe care o reprezinta continea un exotism pe care ne bucuram ca nu-l aveam aproape, si nu prea se producea in plen, deoarece tampit nu-i, isi dadea seama ca liga unde intrase era prea larga pentru stana sa.
Si, totusi, in ciuda atitudinii sale (nepotrivit cuvant!) burlesti de cea mai joasa speta, desi coboara nivelul discutiei pana la a ne intreba, unii (multi), pana unde poate intinde coarda, nimeni nu are taria sa-i serveasca o lectie in urma careia sa nu-i mai arda sa-si preumble fizionomia prin fata camerelor de filmare. Eventual, legat la gura.
Daca o televiziune de stiri are un mic scandal cu Becali, concurenta trebuie sa-si infiinteze propriul mic scandal. Sau mai mare. Cu cat mai mare, cu atat audienta e mai consistenta, se gandesc jurnalistii.
Unii sunt tentati sa-l ignore, dar nu au minte sa puna ceva in loc. Corneliu Vadim Tudor s-a cam subtiat, nu mai face
