„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi…“ – un discurs «comunist»?
Nu faptul că parlamentarii au imunitate mă deranjează. Să fie sănătoşi şi la pungă groşi! Mi se pare normal că, dacă am tocmit un zidar să-mi repare peretele, trebuie să-l las să-şi facă treaba repede şi bine. Nici discuţia aprinsă despre probe, responsabilitate şi sfânta misiune morală de parlamentar nu mă indignează. Ştiu bine că interesul de partid poartă fesul, că, dacă deştu' liderului de grup se ridică, împricinatul va scăpa de hienele-procurori, iar dacă se coboară, va fi dat leilor-justiţiari. Parlamentarii nu sunt judecaţi în for după vinovăţie, ci după funcţie şi utilitate. Merg până acolo încât accept şi că aleşii „poporului“ sunt mai egali decât noi. Unde merge mia, merge şi suta. Altceva, mult mai grav, mi-a dat fiori pe spinare şi cred că şi dumitale, cititorule, ar trebui să-ţi fie frică.
Discuţiile, argumentele şi temerile spun un lucru pe care opinenţii se feresc ca de dracu' să-l numească. Justiţia românească nu e independentă. Ea pare a îndeplini, ferită de ochiul vigilent european, o comandă. Independenţa ei e o convenţie. Nu spun că este o injustiţie flagrantă şi generalizată ci că, atunci când trebuie, când e de înfipt scobitoarea într-o măslină, normele de aplicare a legilor sunt abolite. Oricine ştie că, în faţa judecătorului, oamenii nu sunt egali. Sărăntocul, amărâtul, sau dezmoştenitul au de mii de ori mai multe şanse să înfunde puşcăria. Nevinovatul prins la strâmtoare îşi poate încheia de la început socotelile cu libertatea. Justiţia e neglijentă cu cetăţeanul. Amărăşteanul are toate circumstanţele agravante. Spre deosebire de el, privilegiaţii sorţii au parte de alt regim, alt tratament. Au altă putere. Ştiţi de-acum. Cel care a devalizat o bancă e grav bolnav de inimă, cel care a călcat cu gipanul un „p
