Din când în când, în lumea comentatorilor sportivi începe să circule câte o expresie, câte o sintagmă care în momentul lansării poate avea o oarecare valoare stilistică, numai că după ce o preia şi ăla, şi ălălalt, şi toţi, devine ridicolă prin utilizarea excesivă. Pe vremuri, când înscria vreun fundaş, se folosea expresia tipizată „... dar Cutare, exasperat de ineficacitatea colegilor săi din linia ofensivă...”. Nimeni nu zicea sau nu scria altfel. Mai de curând, asta însemnând vreo 8-10 ani de când a început demenţa, toate chestiile au devenit „de lux”: amical de lux, cu un adversar de lux, pregătit de un antrenor de lux care are pe bancă rezerve de lux. Cu menţiunea că luxul ăsta de-a dreptul exorbitant se regăseşte până şi la sărăntocii supremi, de exemplu la un Rapid Suceava (unde însuşi salariul ăla amărât este un lux!) care uneori joacă câte un amical de lux împotriva, desigur, altor amărâţi, neapărat de lux, precum Ceahlăul ori CSMS Iaşi. O a doua bazaconie care face vogă, de ceva mai puţini ani, este „epic” cu trimitere la nişte meciuri care au o desfăşurare interesantă, uneori tensionată, alteori hazlie, de la caz la caz. Aflăm, astfel, că echipa X a câştigat / pierdut un meci epic, că jucătorul Y a înscris un gol epic, că... ce mai, parcă suntem la un curs de teorie literară, capitolul despre genuri literare. Pentru a nu rămâne şi noi ancoraţi doar în teorie, vin cu exemple din ultimul weekend, în care cel puţin 3 întâlniri sportive au fost caracterizate ca „epice”: Valencia – Real (fotbal), Nole – Wawrinka (tenis) şi Selby – Robertson (snooker). Se spune că nu există genuri şi specii literare pure, în care să nu întâlnim interferenţe cu celelalte. Aşa-i şi-n sport: bunăoară, epicul Valencia – Real a avut momente de-a dreptul lirice, când lui Higuain i-au dat lacrimile de bucurie că a înscris, după ce tot el ratase ca un împiedicat o ocazie rarissimă,