Cred că v-am mai spus: visul tainic al lui Victor Ponta este să fie Traian Băsescu. Îl urăşte şi-i vrea locul, dar în acelaşi timp îl admiră şi vrea să-i copieze stilul. Nu-i reuşeşte decât o pastişă stângace.

M-am uitat, sâmbătă, la Ponta cum se năpusteşte să-şi asume meritul pentru rezolvarea crizei ostaticilor români din Algeria, încheiate – credea el la acel moment – cu „doar” o singură victimă. „Am dorit să facem câteva precizări, de data aceasta cu date confirmate, date sigure, pe care autorităţile române leau primit referitoare la situaţia din Algeria”, declara Ponta. Observaţi cuvintele: „date sigure, date confirmate”! Nici o ezitare. Nu au trecut 24 de ore şi autorităţile de la Bucureşti au anunţat publicul că se înşelaseră şi mai exista o a doua victimă. A fost lăsat să transmită veştile triste secretarul general al Externelor. Ponta şi Corlăţean, eroi pentru o sâmbătă, dispăruseră fără urmă.

Liderul USL a sperat, fără îndoială, că această criză va fi momentul său de glorie, aşa cum a fost pentru Băsescu eliberarea jurnaliştilor răpiţi în Irak. Vă mai amintiţi, cred, scenele patetice de pe aeroportul militar Otopeni, din primăvara lui 2005, cu şeful statului ridicând triumfător mâinile lui Marie- Jeanne Ion, Ovidiu Ohanesian şi Sorin Mişcoci. Ponta a ratat însă scena triumfului. Şi asta doar pentru că s-a repezit, pentru că nu a avut puţintică răbdare.

Probabil că s-a temut să nu apară Băsescu şi să-i şterpelească oportunităţile foto cu ostaticii din Algeria. Totuşi, la ora la care premierul român anunţa triumfător ce bine şi-a făcut guvernul său datoria, agenţiile de presă erau pline de ştiri despre cadavre incinerate neidentificate şi despre lipsa de informaţii din zona autorităţilor algeriene. Existau suficiente necunoscute pentru a determina o atitudine cât mai rezervată. Nimic nu l-a putut opri însă pe Ponta să încerce să înşface, sâmbă