Dinamo bate muntele. Un efort care ar putea întări muşchiul sufletului
După Dinamo-Rîşnov, la marginea terenului lipseau doar ţuica şi slănina. Un meci cu chiuituri, terminat cu un scor fără număr. Pentru prima oară după multă vreme, Dinamo a părut simpatică, avînd suflarea grea, dar declaraţia uşoară. Andrei Cristea, 3 goluri în faţa unor cetăţeni în nădragi, a promis răzbunare în campionat. Uite aşa! Nişte lăutari n-ar fi prisosit. Dar Andrei e chiar ok. Un om normal pus într-o situaţie anormală. Lumea se înclină cinic către abis, iar victimele ei trebuie să se agaţe de orice ciot. De aici entuziasmul de a regăsi gustul pămîntului după ce s-a pierdut aproape tot.
Un demers ţărănesc în care ghidajul lui Ţălnar pare cel mai potrivit. Fără fandoseli, fără făcut cu ochiul. “Avem un lot destul de bunicel”. Judecînd o asemenea aproximare a aproximării – bunicel e mai puţin decît bun, iar “aproape” înseamnă încă şi mai puţin – reiese că lotul e mai aproape de rău decît de bun. Antrenorul o zice direct: îmi trebuie un mijlocaş la acoperire, deoarece nu am nici unul. Şi ar mai aştepta un fundaş stînga. Şi unul central. Nu-i mare lucru: un întreg sistem defensiv lipsă. Paradoxal, aceste hăuri nu par să umbrească seninătatea unei zile oxigenate la munte. Ţălnar e din categoria “bucuroşi le-om duce toate”. Un cîine mioritic paznic la haită.
Dar ăsta e un mare secret. Alergările prin pădure nu te-or ajuta la fotbal, dar te ajută să uiţi. Nu mai ai sînge pentru socoteli. Nu mai vezi ziua de mîîne, doar copacul următor. Te retopeşti într-un ansamblu al suferinţei. O dată cu transpiraţia ies din tine frustrarea, vrajba, amărăciunea. E un mic război cel pe care îl instrumentează, poate inconştient, maestrul rotund pe a cărui şepcuţă urlînd de fibra întinsă scrie “A1″.
În tranşee oamenii se strîng. Se leagă. Spun poveşti şi adorm repede, intrînd cu ele direc
