Există posibilitatea dispariţiei fenomenului alternanţelor provocate de alegeri, în favoarea unor jocuri care vor ţine strict de dinamica internă a partidelor şi a coaliţiilor.
După ce a preluat puterea prin intermediul USL, PSD se pregăteşte pentru o lungă guvernare. Dacă nu va apărea o nouă criză economică majoră, îşi va păstra postura de principal partid al majorităţii şi după alegerile de peste patru ani. Este deci probabil că PSD îşi va relua locul de partid dominant pentru următorii opt ani. Opt ani în care se poate consolida deja tradiţionalul partid-stat. Intrarea într-un nou ciclu politic este cu atât mai frustrantă pentru actuala opoziţie, „blatul“ de la parlamentare şi depresia post-alegeri fiind consecințe ale realizării faptului că traversarea deşertului va fi lungă, prea lungă pentru mulţi. Zona „dreptei“ politice a fost în 2012 şi va mai fi un timp cea din care „scapă cine poate“, o zonă în care strategiile individuale par că fac imposibilă o strategie colectivă câştigătoare. În aceste condiţii, perspectiva unei noi alternanţe tinde să se îndepărteze. Ce consecinţe poate avea această situaţie asupra democratizării?
În aceşti 23 de ani de „tranziţie“, principalul element al legitimării şi relegitimării sistemului nostru politic a fost fenomenul alternanţei la putere. Nu toate regimurile politice au nevoie de alternanţe succesive pentru a fi considerate democratice, se poate invoca exemplul mai multor ţări din nordul Europei, în care în perioade lungi de timp nu au loc alternanţe propriu-zise. Totuşi, pentru România, acestea au fost principala dovadă că alegerile servesc la ceva.
În 2008, PSD trece de la susţinerea parlamentară a Guvernului Tăriceanu în majoritatea formată cu PDL. În 2012, schimbarea este provocată la nivelul parlamentului, iar nu mai puţin de trei grupuri parlamentare care
