Auzind că sînt român şi bănuindu-mă, după pălărie, drept intelectual, un bătrîn negustor de bragă şi sugiuc din Istanbul nu mi-a mai gîdilat orgoliul naţional cu strigătul de luptă „Hagi, Popescu, Filipescu!“ al colegilor săi de breaslă ce voiau să-mi plaseze marafeturile lor, ci m-a fulgerat cu o dulce mustrare: „Rumunii nu prea bun ienicer!“.
Atins la lingurică, nu m-am dumirit atunci de ce naiba n-om fi fost noi capabili, cu cinci sute de ani în urmă, să devenim nişte ieniceri exemplari. Întors acasă rănit, m-am repezit la volumul Istoria turcilor, apărut în 1976 sub semnătura lui Mustafa Ali Mehmed, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, unde am văzut că dacă la robi şi captivi românii nu erau exceptaţi, în schimb în sistemul Devşirme al recrutării copiilor creştini în pedestrimea de elită a armatei otomane îşi luau bacalaureatul cu predilecţie albanezii, bosniacii, gruzinii şi bulgarii. Conaţionali de-ai noştri – ioc sau accidental, cu bacalaureatul profesional, admişi la coada vacii în serviciile auxiliare.
Drept îi că ciurul prin care treceau candidaţii era mai complicat decît ăla pentru mălai. Citez din domnul Mehmed: „Se recrutau copiii cei mai robuşti din familiile cu cel puţin doi copii; se apela de obicei la familiile avute şi de preoţi, avîndu-se în vedere influenţa acestora asupra maselor populare creştine.
Nu erau acceptaţi: cei căsătoriţi, orfani, săraci, ambiţioşi, spîni sau cei circumcişi congenital şi nici copiii unici în familie. De asemenea, nu erau primiţi tinerii care învăţaseră vreo meserie sau care vorbeau deja limba turcă“.
Să fi fost noi oare mai căsătoriţi, mai orfani, mai săraci, mai ambiţioşi, mai spîni, mai circumcişi congenital, mai poligloţi şi cu mai multe meserii decît alte naţii, de nu ne-au
