INTERBELICUL Dupa comica Republică de la Ploieşti şi disputele virulente iscate în jurul implicării de partea Germaniei în timpul Marelui Război, o nouă falie s-a aşezat peste destinele României, în Interbelic.

Ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă perioadă a istoriei noastre. Şi totuşi, România Mare s-a dovedit prea mică pentru a-i găzdui pe toţi.

Ieşită din Primul Război Mondial cu reputaţia onorantă cuvenită statului european care suferise printre cele mai însemnate pierderi omeneşti între ţările beligerante, dar şi cu cel mai întins teritoriu administrat vreodată de politicienii de la Bucureşti, România părea să fi intrat la începutul anilor ’20 în cea mai fericită zodie a existenţei sale. Cultura politică încheiase însă profund slăbită războiul. Iar cea socială, sensibil alterată de introducerea votului universal şi a reformei agrare. Sub greutatea unei realităţi pe care – obsedatul deceniu al treilea avea s-o dovedească – n-a ştiut s-o gestioneze, spaţiul public românesc s-a mai scindat încă o dată: după comedia cu iz republican de la Ploieşti, din august 1870, şi drama germanofililor, din timpul Marelui Război, o nouă falie s-a căscat între diferitele viziuni despre viitorul României. Mocnit multă vreme în cercurile interbelice, conflictul dintre tradiţionalişti şi modernişti a fost laboratorul în care s-au testat, pentru prima oară, ideile hidoase care urmau să stea la baza Holocaustului românesc.

Se spune despre Interbelicul românesc că a fost cea mai bună perioadă a istoriei autohtone. Argumente suficiente ar putea găsi chiar şi un critic dezinteresat: România îşi implinise idealul naţional, proiectat de cel puţin trei generaţii politice anterioare, Bucureştiul administra un teritoriu de aproape 300.000 de kilometri patraţi, ţara era încadrată pe o curbă a modernizării care promitea totul şi nu prevestea nicio posibilă deraiere. Iar Europa