Până la marile dezbateri despre rolul statului în economie, guvernul trebuie să îndeplinească partea cea mai grea din acordul cu FMI: să nu mai permită furtul din companiile publice.

În aceste zile, au loc la București cele mai con­sistente și complicate discuții între guvernul ro­mân și FMI din 2010 încoace. Se întâmplă as­ta pentru că, într-un fel, cu excepția ne­go­cierilor din 2011, care au pus bazele actualului acord de tip preventiv, celelalte 5 au fost de tranziție. Ba guvernul era nou, ba echipa Fondului... De altfel, există un sentiment de oboseală și neadecvare atât în rândul oficialilor, cât și al pu­blicului în legătură cu acor­dul; o convingere că este de­pășit și România nu mai are nevoie de el, cu atât mai pu­țin de unul nou. Oficial, premierul Ponta spu­nea înaintea alegerilor că își dorește un nou acord, inducând cumva ideea că acordul în curs este oarecum... caduc. Răspunsul FMI a fost ferm: nu putem vorbi de un nou acord, decât după ce îl finalizăm pe cel în curs. Cel în curs are însă restanțe majoare, ire­cu­pe­ra­bile până în aprilie, în formula actuală. Și de aici, problemele.

Cum să nu pară caduc un acord făcut cu 4 gu­verne în urmă? Negociat de Guvernul Boc 3, încercat să fie implementat de Ungureanu, renegociat de Ponta 1, trebuie finalizat rapid de Ponta 2. În România, s-au întâmplat la pri­ma vedere atâtea din 2011, încât a privi în ur­mă acum la temele anului 2011 pare cu ade­vărat o întoarcere în timp. Austeritatea de tip Boc a trecut, salariile s-au recuperat în parte, ter­menul în sine „austeritate“ a fost ana­te­mi­zat de Guvernul Ponta, iar noua lui traducere de „disciplină fiscal bugetară“ încă nu pare tu­turor clar că este doar o ver­siune uşor ameliorată față de cel vechi. În plus, economia Ro­mâniei nu mai scade (sau ca­de) tot de prin 2011. Dar nici nu crește! Și, odată cu această constatare, se ter­mi­nă și arg