După o îndelungată perioadă de totală absenţă a creaţiei româneşti din repertoriul Operei Naţionale Bucureşti (exceptând rarele spectacole cu Oedip), finalul „Anului Caragiale“ a deter­minat montarea unei foarte recente partituri semnate de Dan Dediu, O scrisoare pierdută, deci o premieră absolută, în regia lui Ştefan Neagrău şi scenografia (nu doar decorurile, aşa cum se menţionează în prezentarea oficială) imaginată de Viorica Petrovici. La pupitru se află Tiberiu Soare, atent cunoscător al muzicii contemporane (evident, nu numai), reuşind să dea relief unei scriituri totuşi aparte, pentru că autorul propune un amal­gam de sonorităţi, uneori derutante, de la tango la melodiile „de mahala“ ale începutului de veac trecut („exploatate“ din plin de Paul Constantinescu, în anii ’50, în O noapte furtunoasă), de la surprinzătoare secvenţe orientale (cu trimiteri la... fanarioţi?!) la vals şi dans folcloric, totul cu o tentă subliniată până la grotesc. Iar acestea au fost reliefate prioritar de orchestră, ansamblu care a evoluat excelent, asemeni corului (pregătit de această dată de Daniel Jinga), în intervenţii relativ restrânse, dar pregnante şi în nota momentului respectiv. Cât priveşte distribuţia, ar fi multe de spus, dar, în ansamblu, trebuie remarcat faptul că (aproape) toţi soliştii sunt tineri, dornici (şi adesea capabili) să contureze rolurile ca adevăraţi actori, cântând totodată cu acurateţe şi glasuri frumoase, bune sau oneste, rezultând o lucrare pusă la punct cu seriozitate şi chiar profesionalism. De aici însă încep... departajările, pentru că doar intenţia sau bunăvoinţa nu sunt suficiente în creionarea unor eroi credibili, fără a apela la „îngroşări“ pentru a convinge publicul de ridicolul personajului. Dar aici intervine şi doza proprie de umor (din păcate, la majoritate în cantităţi... neglijabile), pe care trebuie să o aibă în primul rând r