Mă simt sleită de putere să mai lupt cu sistemul, un sistem gri şi aciuiat în faţa unei realităţi banale, cotidiene, aproape molcome. Mă minunez zi de zi şi trăiesc cu impresia unui deja-vu continuu când intru în instituţiile statului şi parcă mă aştept să dau iar şi iar piept cu furia unei angajate, care, din motive, de înţeles aş spune, mă ia în pene că nu am stat la coada care trebuie sau că nu am respectat „regulamentul de ordine interioară”. Ziua şi evenimentul şi mai tragic este că, după o vreme, această cursă nebună prin labirintul birocraţiei ajunge să îţi placă şi te obişnuieşti cu aventura, cu statul la cozi şi certurile interminabile cu tantile de la ghişeu, care uneori zici că levitează, concentrându-se atent pe vorbitul la telefon sau mâncatul de seminţe în timpul programului. Ei, să vezi şi să nu crezi! Sunt de-a dreptul şocată de tantile astea, hai să nu le băgăm în aceeaşi cratiţă pe toate, de unele tanti care atunci când te văd în faţa ghişeului parcă au văzut Necuratul şi cu o sictireală, cât o zi de post, te întrebă ce vrei, de parcă ar spune „Ce naiba mai cauţi şi tu aici”. Şi tu, ca un om cu cei şapte ani de acasă, îi spui frumos: „Vă rog. Aţi putea să îmi daţi cutărescu lucru?”. Ei şi?, ar spune ea, în acelaşi ton, dar având un moment de luciditate se declară învinsă de atribuţiile serviciului şi îmi spune: „Nu am. Mergeţi şi întrebaţi la colegele!”. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi nu îmi vine să cred. Adică tanti asta mă trimite să întreb la fiecare ghişeu în parte de acel lucru, să mai stau la cozi interminabile până mi se răspunde şi să găsesc în final „coada mea”, când ea, fain-frumos, ar fi putut să facă toată această situaţie, mult mai uşoară, întrebându-şi colegele, care au acel lucru, să ştiu şi eu, cetăţeanul bătut de soartă, unde să stau la rând. Bineînţeles, picanteria face meseria. Tanti asta, a cărei privire mă gonea efe