Cine nu a traversat măcar o dată, urcînd pe DN1, satul Bărcăneşti, nu a ocolit acolo vreun beţiv, nu a lăsat să traverseze un cal, nu a închis fereastra să se apere de mirosul de petrol, nu a citit anunţul cu cahlele de sobă şi nu a căscat gura la măreţele picioare ale noii autostrade, care se înalţă deasupra satului? Poveştile cu Bărcăneştiul au fost întotdeauna pitoreşti, de la cei unsprezece subofiţeri de poliţie care asigură cu rîndul radarele nemiloase pentru şoferi, la pungile de plastic în care poliţia şi hoţii fură cot la cot ţiţeiul din conducte, după ce le dau găuri cu bormaşina. Greu de imaginat, în acest sat de pustă, animat la toate orele, că se poate întîmpla o tragedie. Dar asta numai pentru că nu avem destulă imaginaţie. Şi destul spirit de observaţie: că atfel am fi băgat de seamă că deşi Bărcăneştiul de douăzeci de ani de cînd îl ştiu a căpătat o nouă staţie de benzină, vreo trei sensuri giratorii, o nouă primărie strălucitoare şi picioarele care ţin autostrada peste care se înalţă nişte arcuri sclipitoare şi gonesc nişte bolide indiferente, că viaţa oamenilor nu s-a prea schimbat. Trebuie să fie cel mai poluat sat din România, cu cîte conducte prost lipite trec prin decor, cîte maşini cu motoare vechi sau prea puternice gonesc pe drum şi cu toate astea copii, femei, bătrîni şi vaci umblă prin praful de pe marginea drumului rapid- că nu au alt drum. Progresul nu i-a atins şi pe ei. Nu trece lună fără vreun accident de circulaţie şi an fără vreo persoană strivită pe margine. În presa naţională ştirea apare sub titlul standard de "trafic blocat pe DN1". Ultima victimă care a prins titluri naţionale avea 21 de ani, şi nu e de mirare că nu s-a vorbit mult despre ea, pentru că moartea i-a venit cînd făcea cel mai banal lucru din lume, se ducea acasă pe cărarea de praf de pe marginea drumului.

Şi iată că ne dăm seama acum de o altă caracteristic