În urmă cu 51 de ani, James Watson, Maurice Wilkins şi Francis Crick primeau Premiul Nobel pentru medicină, pentru descoperirea structurii ADN – o reuşită care a inaugurat epoca geneticii. De atunci, genetica a avansat semnificativ, în special datorită Proiectului genomul uman, care, în 2003, a identificat toate cele aproximativ 23.000 de gene şi cele trei miliarde de perechi de baze din ADN-ul uman, în vederea efectuării de teste pentru depistarea multor boli rare. Însă, în pofida dovezilor că majoritatea bolilor au o componentă genetică clară, nu a fost descoperită decât o fracţiune a genelor care le explică. Şi oamenii de ştiinţă din domeniu sunt uimiţi de faptul că majoritatea gemenilor identici (cu gene 100% partajate) nu mor din cauza aceloraşi boli. Drept rezultat, mulţi membri ai comunităţii ştiinţifice au început să prezică un declin al rolului genelor în identificarea cauzelor principale ale bolilor. Cu toate acestea, este prea devreme pentru a desconsi­dera genetica, dat fiind că ştiinţa „epigeneticii“ – studiul mecanismelor de activare şi dezactivare a genelor, schimbând astfel modul în care o celulă se dezvoltă, însă fără a altera codul genetic – începe să se impună. Într-adevăr, în 2012, Premiul Nobel pentru medicină le-a fost atribuit lui John Gurdon şi Shinya Yamanaka, pentru revoluţionarea înţelegerii oame­nilor de ştiinţă a modului în care se dezvoltă celulele, repro­gra­mând ADN-ul şi celulele, fără a le modifica structura genetică. În 1962, descoperirea lui Gurdon, că aproape orice celulă din corp conţine codul ADN complet, i-a permis acestuia să creeze un mormoloc clonând o broască adultă. Cu peste 40 de ani mai târziu, în 2006, Yamanaka a descoperit o modalitate de a „păcăli“ celulele complexe ale şoarecilor adulţi şi de a le face să revină la starea lor imatură, formând celule stem. Înainte de aceasta, celulele stem – care au