La ieşirea din restaurant, am văzut-o pe Albă ca Zăpada. Îşi scosese peruca brunetă şi îşi scutura părul blond platinat în timp ce vorbea la telefon cu un oarecare „pisi“. Avea o fustă foarte scurtă şi cizme cu tocuri înalte, iar costumul satinat îi atîrna trist, într-o mînă. Atunci copiii au început să-şi dea coate. „Ia uite-o, mami, pe Albă ca Zăpada! Da’ de ce e blondă?“ m-a întrebat, candid, fetiţa mea. Un băieţel a început să-i facă „pa-pa!“ cu mîna, dar ea nu l-a băgat în seamă, preocupată de conversaţia cu „pisi“ al ei. Am luat copiii repede şi i-am urcat în maşină, ca să-i scutesc de o dezamăgire. Fata costumată în Albă ca Zăpada fusese animatoare la petrecerea pentru copii care tocmai se încheiase. Îi pictase pe faţă, le umflase baloane în formă de pisicuţă, căţeluş sau dinozaur şi-i antrenase în diverse joculeţe distractive, pentru ca părinţii să-şi poată savura liniştiţi cocteilurile la masa de lîngă, discutînd despre preţurile şcolilor private, vacanţele în străinătate sau mersul crizei economice globale.

Cam ăsta este scenariul obişnuit al unei aniversări de copii din zilele noastre. Habar n-am cum ne-am descurcat noi, copiii anilor ’80, la petreceri fără animatoare, dar acum este musai să existe măcar un pirat, un spiriduş, dacă nu un magician, care să-i antreneze. Dacă vă imaginaţi însă că nu oricine poate avea un asemenea job de animator de petreceri de copii, că ai nevoie de cine ştie ce abilităţi actoriceşti sau măcar de o înfăţişare convingătoare, vă înşelaţi. Îmi amintesc de un Peter Pan cam gras, îmbrăcat în nişte colanţi verzi care stăteau să-i plesnească şi care în nici un caz nu ar fi avut cum să se ridice în zbor către Ţara de Nicăieri. Asistenta lui era o Tinkerbell trecută de vîrsta a doua, dar foarte bine caramelizată la solar, care se simţea datoare să explice că ea, de fapt, îi ţine locul fiicei sale, adevărata animatoare, car