Parlamentul a dezbătut şi adoptat, marţi – fără voturile opoziţiei democrat-liberale şi în absenţa aleşilor “otevişti” -, propunerea de modificare a legii prin care senatorii şi deputaţii vor dobândi “super-imunitatea” care a făcut, daja, vâlvă în mediile politice şi ale societăţii civile. Întregul scandal provocat de proiectul dezbătut la prima şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului s-a învârtit în jurul articolului 24 din statutul parlamentarilor, care prevede procedura de ridicare a imunităţii în cazul aleşilor cercetaţi penal. Potrivit primului alineat al articolului în cauză, o astfel de cerere „trebuie să conţină temeiul legal şi motivele concrete în cazul respectiv, care justifică măsura solicitată, precum şi probele pe care se întemeiază”. Aş fi penibil dacă aş mai argumenta şi eu teoria, corectă sută la sută, conform căreia transformarea Legislativului într-o veritabilă instanţă de judecată încalcă cele mai elementare norme ale democraţiei şi-i transformă pe oamenii legii în nişte beţe de floarea-soarelui în faţa aleşilor din Parlament. Ci doar mă gândesc la liberalul puşcăriabil şi semi-analfabet Gigi Becali, la câtă cădere are el să judece dacă un coleg parlamentar trebuie sau nu să fie cercetat penal ori, eventual, arestat.

Este, în schimb, mult mai instructiv să aruncăm o privire peste graniţa vestică a României, să vedem cum funcţionează imunitatea parlamentară în ţările Uniunii Europene cu tradiţie în democraţia parlamentară. Aici, nu este o surpriză pentru nimeni, aleşii sunt protejaţi, în principiu, doar pe declaraţiile politice.

Astfel, în Marea Britanie, regulamentul Camerei Comunelor spune că un parlamentar poate fi arestat de anchetatori chiar în incinta Parlamentului. În Franţa, procurorii au nevoie de un aviz al conducerii Adunării Naţionale, dar nu li se cer probe din dosar. În Germania, membrii Bundestagului sunt