În dimineaţa zilei de 15 ianuarie 69, Galba aducea jerte zeilor, în Templul lui Apollo de pe Colina Palatină. Sub conducerea lui Marcus Salvius Otho, garda pretoriană s-a revoltat împotriva împăratului, reuşind să-l asasineze. Capul său a fost tăiat, înfipt într-un par şi purtat prin Roma. Ulterior, capul lui Galba a fost recuperat de intendentul acestuia, Argivus, şi îngropat cu restul trupului, în grădina palatului de pe Via Aurelia. Astfel s-a sfârşit scurta domnie a primului împărat roman a cărui domnie a început când el nu se afla încă la Roma.

Servius Sulpicius Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, împlinise 70 de ani în momentul în care, la moartea lui Nero, a devenit împărat al Romei. Transferul de putere nu s-a realizat pe cale paşnică. Iulius Vindex, guvernatorul Galliei Lugdunensis, se răzvrătise împotriva lui Nero, în martie ’68, şi căutase un lider militar care să-i conducă revolta. În ciuda vârstei înaintate, Galba era un om deosebit de ambiţios, astfel încât s-a grăbit să accepte invitaţia lui Vindex şi, pe 3 aprilie, s-a proclamat împărat la Carthago Nova. Guvernatorii provinciilor Lusitania şi Baetica i-au oferit susţinerea, urmaţi de guvernatorii Egiptului, Africii şi Mauritaniei. Se pare că Galba îşi făcuse din timp acest sistem de alianţe, rebeliunea fiind mai mult decât produsul unui concurs de împrejurări.

În termeni strict militari, încercarea lui Galba de a pune mâna pe putere era un act mai mult decât curajos, pentru că temerarul nu dispunea decât de o legiune. Avantajul lui Galba a fost acela că armata romană nu-l agrea pe Nero. Legiunile romane de pe Rin chiar încercaseră să-l instaureze împărat pe comandantul lor, Verginius Rufus, dar acesta a refuzat, fără să rişte însă să i se alăture lui Galba. Acesta a devenit soluţia alternativă cu tot mai mulţi adepţi. În timp ce Galba aştepta în Span