Societatea vizualului a devenit o aşezare de lideri şi lideraţi. Poporul caută imagine şi imaginar, dar între cele două s-a născut un război sfânt.Maselor le lipseşte o„cruciadă a copiilor”, altfel:o comunitate conştientă de războiul dintre imagine şi imaginar, o sete de a urni putoarea lumii din loc cu o dulceaţă de copil,ba chiar disperarea de prunc de a spune lucrurilor pe nume cu o fantezie pardonabilă.Ar trebui să apucăm o„imaginaţie bună”.
Într-o societate a vizualului, rânduirea „celor slabi” şi a „celor puternici” a devenit o convieţuire de lideri şi lideraţi. Cu portrete ba caricaturizate, ba umplute de culoarea ruşinii zvâcnind, oamenii se investesc cu psihologie publică. Aici gesturile lipsite de pudoare, prejudecăţile ori fabulele sociale se molipsesc vertiginos, decad şi renasc, fără simetrie, fără ciclicitate, ci printr-o spontaneitate care ţese afinităţi şi tovărăşii, anturaje şi caste postmoderne sau, în cazurile mai puţin fericite, haite comunitare. Uşor, uşor, începe „vânătoarea”: sancţiunea publică, dezlănţuirea imaginarului, moştenirea orală a zvonurilor de gloată.
Societatea se întreţine printr-un bloc de presupoziţii şi de speculaţii care antrenează patologic imaginaţia maselor şi fantezia populară. Într-o vreme ca aceasta, cât loc ar mai avea Gustave le Bon cu oropsita lui năzuinţă potrivit căreia „îndrumătorul maselor e primul obsedat al unei idei, recrutat dintre nevrozaţi” ?!
„Dirijorul de haită”, aşa-zicând, asumând tot riscul unei polemici vizând formularea nefericit de dură pentru „îndrumătorul maselor”, are o meserie ingrată. Poporul caută imagine şi imaginar. Liderul caută domesticirea celor mulţi prin reflexivitate, disciplină ori trecerea de la instinctiv la raţional. Jocul dintre cele două tabere nu aminteşte decât faptul că în trecerea de la indivizi la mase, sufletul colectiv devine o fiinţă socială.
