Prezentă la peste o treime din pacienţii cu diabet zaharat, microalbuminuria constituie un marker important pentru evoluţia bolii. Identificarea microalbuminuriei în stadiile precoce ale afectării renale îi ajută pe clinicieni la stabilirea strategiei optime pentru controlul adecvat al diabetului. În sprijinul lor vine articolul semnat de conf. dr. Manole Cojocaru şi dr. Constantin Bălăeţ.

Una dintre complicaţiile diabetului zaharat este nefropatia diabetică, care se detectează în stadiul precoce cu ajutorul microalbuminuriei. Normal, albumina nu este prezentă în urină, deoarece aceasta este reţinută în sânge de rinichi. Concentraţia normală de albumină excretată este sub 20 mg/zi (15 µg/min). Excreţia persistentă de albumină – între 30 şi 300 mg/zi (20–200 µg/min) – este denumită microalbuminurie. Microalbuminuria prezintă semnificaţie prognostică. La pacienţii cu diabet zaharat (în special diabet tip 1), microalbuminuria persistentă poate fi un indicator de nefropatie diabetică. Microalbuminuria este, de asemenea, asociată cu afectarea cardiovasculară, atât la pacienţii cu diabet, cât şi la cei fără diabet. Microalbuminuria este diagnosticată fie în urina recoltată în 24 ore (20–200 µg/min) sau, mai frecvent, prin concentraţii crescute într-un spot/emisie spontană de urină (30–300 mg/l). Microalbuminuria trebuie să fie detectată la două din trei măsurători efectuate într-o perioadă de două-trei luni. Nivelul de proteine urinare produse prin microalbuminurie nu poate fi detectat prin teste care presupun utilizarea unei sonde (dipstick) pentru urină. Apariţia microalbuminuriei a fost legată de prezenţa diabetului zaharat. Alţi factori care determină microalbuminuria sunt: presiunea arterială crescută, antecedente de afectare renală din cauza diabetului, fumatul, supraponderalitatea. Rezultatele testului pot fi influenţate de activitatea fiz