Nu propaganda a decis sorţii bătăliei pe viaţă şi pe moarte de la Stalingrad, dar toţi cei implicaţi au făcut propagandă potrivit intereselor lor: atunci, în timpul uriaşei încleştări, imediat după deznodământ, dar şi după terminarea Războiului Mondial şi începutul celui Rece. O confruntare la fel de dură pentru exploatarea unei victorii sau atenuarea unei înfrângeri. În monografia lor, apărută în 1999 sub titlul lămuritor Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, istoricii militari Mihail Vasile Ozunu şi Petre Otu deplâng şi încearcă să repare nedreptatea ce li s-a făcut ostaşilor români din Armatele a 3-a şi a 4-a care au luptat în bătăliile de la Cotul Donului şi respectiv la Stalingrad. Despre aceştia, istorici şi memorialişti îndeosebi sovietici, dar şi germani, insinuează pe nedrept în lucrările lor apărute în perioada Războiului Rece că ar fi constituit punctele slabe ale încercuitei Armate a 6-a germane, că ar fi resimţit o frică paralizantă faţă de tancurile sovietice şi în consecinţă ar fi părăsit prea uşor poziţiile, trecând însă sub tăcere faptul că Germania nazistă nu-şi îndeplinise obligaţiile de asigurare a unui armament corespunzător aliaţilor români. Într-adevăr, Hitler, imediat după şocul capitulării feldmareşalului Paulus pe 31 ianuarie 1943, a încercat explicarea catastrofalei înfrângeri aruncând vina pe slăbiciunea aliaţilor români şi unguri, tot aşa cum generalii din înaltul comandament german (Victorii pierdute de Erich von Manstein sau Amintirile unui soldat de Heinz Guderian) au pus responsabilitatea dezastrului suferit la Stalingrad pe seama deciziilor proaste, arbitrare şi maniacale impuse de Führer. La mijloc se aflau onoarea, prestigiul şi uriaşele orgolii răscolite de o zdrobitoare victorie sovietică şi o la fel de categorică înfrângere germană. Confruntarea istoricilor Dar cea mai mare încărcătură propagandistică au conţ