A mînca şi a bea împreună reprezintă în toate culturile şi în toate epocile mai mult decît satisfacerea unui imperativ fiziologic. Comensalitatea este în primul rînd o practică rituală, iar sărbătorile din calendarul liturgic au fost dintotdeauna prilej pentru mese îmbelşugate, pentru exces alimentar şi bahic. Obiceiul de a ingera substanţe cu proprietăţi euforizante, în momente festive, este unul general uman. Satul românesc de ieri şi de azi manifestă acelaşi apetit pentru abundenţa şi calitatea mesei din timpul marilor sărbători, cu precizarea că odinioară nu se făcea chef de dragul chefului, ci era vorba de îndeplinirea unor acte simbolice, în cadru ritualic.

Consumul excesiv de mîncare şi băutură însoţeşte şi sărbătorile care marchează riturile de trecere: botezul, nunta, înmormîntarea. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, folclorişti precum Simion Florea Marian descriau ospăţul de botez (cumetria), libaţiile în sănătatea copilului. Cei cu stare tocmeau lăutari pentru ca oaspeţii „să bea de bine“. Totuşi excesul era sancţionat. Exista credinţa potrivit căreia dacă la o cumetrie „se întîmplă mare chef, dacă oaspeţii sînt deopotrivă peste fire bine dispuşi“ e semn că acel copil nu va trăi mult timp. Opulenţa alimentară, consumul de alcool, muzica şi jocul sînt norme obligatorii ale mesei de nuntă. La mesele rituale de la înmormîntare (pomana), se oferă şi băutură, astfel încît tristeţea şi solemnitatea momentului se transformă adesea în veselie. Banchetul funerar se numea şi „petrecerea din urmă“, iar convoiul funerar petrecanie. Cuvîntul petrecere dezvoltă mai multe sensuri: a însoţi pe cineva, a-şi duce viaţa, dar şi mod de folosinţă plăcută a timpului, distracţie, amuzament, ospăţ, chef. Şi cuvîntul „petrecanie“ a avut sensul de ospăţ. Iată ce consemnează Miron Costin: „au tărăgănat acea nuntă cu mari petrecanii.“

Românii au numeroase cuvinte pen