Ca artist, nu poţi face parte din turmă, nu poţi fi un oarecare, trebuie să respiri artă, căci doar pentru ea exişti. Ca scriitor, doar tu ştii cât doare modelarea sufletului tău pe hârtie când ţi se pune echerul peste rânduri sau cum tai aripile cuvintelor ca să încapă într-un format A4. Ca muzician, e greu să dezvălui celor care nu te cunosc o piesă compusă într-un moment de cumpănă şi restrişte. Ţi-e teamă uneori că nu eşti înţeles. Stela Enache a respirat muzică lângă un astfel de muzician altfel, aparte, fiind soţia lui Florin Bogardo, pe care l-am pierdut în 2009, ale cărui piese încă le fredonăm cu toţi. Purtătoare a unui mănunchi de chei fermecate, ce deschid uşile universului sufletesc, Stela Enache ne-a luminat pe toţi cu darul primit de la ursitoare atunci când a venit pe lume, glasul. Interpreta îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
Mă simt o femeie bogată pentru că am prieteni. Adevăraţi.
“Prima mea dorinţă după ce a murit Florin a fost să mă închid, să nu mai ies din casă, să nu mai ştiu de nimeni, nu voiam să mai fac nimic. Aşa cum întotdeauna Dumnezeu le aranjează pe toate, mă simt o femeie bogată pentru că am prieteni. Adevăraţi. Aceşti prieteni mi-au spus că trebuie să ies din casă, preocupaţi să nu intru în depresie. Apoi a venit Festivalul de la Mamaia unde am primit o diplomă atât eu, cât şi Florin, am fost adânc emoţionată şi nu am putut spune nu. Aceea a fost prima mea ieşire după moartea lui Florin. Tot nu am fost convinsă, tot voiam să fug de lume şi de mine în primul rând, dar o aveam pe mama şi trei ani am avut grijă de ea. Până când a închis ochii nu a ştiut că Florin a murit. Am reuşit asta. Nu mai avea noţiunea timpului, îmbătrânise. Mă tot întreba de el şi eu îi spuneam că atâta vreme cât zeci de ani eu am fost plecată în turneu a venit rândul lui să plece. Mi-am spus apoi
