Mi-am luat de curând pisică. Una care cotrobăie prin sacoşe, prin sertare, prin şifoniere, prin coşurile de gunoi. Se strecoară prin uşile întredeschise, se caţără pe perdele şi stă cu orele pe pervazul ferestrei privind cu vădit interes lumea de afară.
Din afara pisicii, curiozitatea ei (şi chiar privirea sau expresia feţei ei) pare umană. Dar dinăuntrul pisicii, cum se văd lucrurile? Şi ce înseamnă de fapt curiozitatea la pisică?
Pentru mine ca procuror, moartea de exemplu este o chestiune tehnică. Îmbracă, e drept, nenumărate forme, la fel ca şi moartea văzută de oricine altcineva. Dar rămâne o chestiune care trebuie abordată strict tehnic. Nu poţi să plângi la fiecare omor.
Adevărul, din punct de vedere juridic, înseamnă să demonstrezi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că o anumită faptă a fost comisă de o anumită persoană. Acest lucru este necesar şi suficient pentru a face un dosar bun.
Totuşi, de cele mai multe ori, în subsolul paginii rămân, scrise mărunt, alte câteva adevăruri. În afara adevărului juridic şi fără nicio relevanţă pentru el, rămân mereu lucruri: frânturi de biografii, fragmente de poveşti, impresii, sentimente, bancuri uneori, case vechi cu propria lor istorie. E ca un blog pe care nu-l citeşte nimeni, unde se adună victime, pocurori, martori, poliţişti, infractori. Chiar şi inculpaţii îţi rămân doar cunoştinţe parţiale. După un timp unii te ameninţă cu moartea, alţii îţi promit o invitaţie la bere la ieşirea din puşcărie, alţii fac pur şi simplu plângeri după plângeri împotriva ta.
Te plimbi inevitabil prin vieţile oamenilor (nu este o invitaţie la bârfă!). Iar curiozitatea pisicii nu rămâne prinsă între foile unui dosar penal.
Nu demult m-a oprit pe stradă un bătrân care părea nebun (se întâmplă, iar discuţiile sunt de multe ori fascinante). Nebunia este nebună, nu neapărat mincinoasă. Câteodat
